Semințe de Ștevie (Stevia rebaudiana)

Semințe de stevia - Ierburi

Preț pentru pachet de +-100 (0,06 g) semințe.

Stevia este un gen cu aproximativ 240 de specii de plante aromatice și arbuști din familia florii-soarelui (Asteraceae), originare din regiunile subtropicale și tropicale din vestul Americii de Nord până în America de Sud. Specia Stevia rebaudiana, cunoscută în mod obișnuit sub numele de frunză dulce, frunză dulce, frunză de zahăr sau pur și simplu stevia, este cultivată pe scară largă pentru frunzele sale dulci. Ca îndulcitor și înlocuitor de zahăr, gustul steviei are un debut mai lent și o durată mai lungă decât cel al zahărului, deși unele dintre extractele sale pot avea un postgust amar sau asemănător lemnului dulce la concentrații mari.

Cu extractele sale de glicozide steviol care au o dulceață de până la 300 de ori mai mare decât zahărul, stevia a atras atenția odată cu creșterea cererii de alternative alimentare cu conținut scăzut de carbohidrați și zahăr. Deoarece stevia are un efect neglijabil asupra glicemiei, este atractivă ca îndulcitor natural pentru persoanele care urmează diete controlate pe bază de carbohidrați.

Disponibilitatea steviei variază de la o țară la alta. În câteva țări, aceasta este disponibilă ca îndulcitor de zeci de ani sau chiar secole; de exemplu, stevia este utilizată pe scară largă ca îndulcitor în Japonia, unde este disponibilă de zeci de ani. În unele țări, preocupările legate de sănătate și controversele politice i-au limitat disponibilitatea; de exemplu, Statele Unite au interzis stevia la începutul anilor 1990, cu excepția cazului în care este etichetată ca supliment alimentar,[1][2] dar în 2008 au aprobat extractul de rebaudiozid A ca aditiv alimentar. De-a lungul anilor, numărul țărilor în care stevia este disponibilă ca îndulcitor a crescut. În 2011, stevia a fost aprobată pentru utilizare în UE începând cu începutul lunii decembrie 2011.

Istoric și utilizare

Genul Stevia cuprinde 240[5] de specii de plante originare din America de Sud, America Centrală și Mexic, câteva specii fiind găsite până în Arizona, New Mexico și Texas.[6] Acestea au fost cercetate pentru prima dată de botanistul și medicul spaniol Petrus Jacobus Stevus (Pedro Jaime Esteve),[7] de la al cărui nume de familie provine cuvântul latinizat stevia.[8] Utilizarea de către oameni a speciei dulci S. rebaudiana își are originea în America de Sud. Frunzele plantei de stevia au o dulceață de 30-45 de ori mai mare decât zaharoza (zahărul de masă obișnuit).[9] Frunzele pot fi consumate proaspete sau puse în ceaiuri și alimente.

Planta a fost utilizată pe scară largă de către poporul Guaraní timp de peste 1.500 de ani, iar planta are o lungă istorie de utilizare medicinală în Paraguay și Brazilia.[10] Frunzele au fost folosite în mod tradițional timp de sute de ani în Paraguay și Brazilia pentru a îndulci ceaiurile locale, medicamentele și ca „dulcețe”.[10]

Steviolul este elementul de bază al glicozidelor dulci din stevie.

În 1899, botanistul elvețian Moisés Santiago Bertoni, în timpul cercetărilor sale în estul Paraguayului, a descris pentru prima dată planta și gustul dulce în detaliu.[11] Au fost efectuate doar cercetări limitate pe această temă până când, în 1931, doi chimiști francezi au izolat glicozidele care dau steviei gustul dulce.[12] Acești compuși au fost numiți steviozidă și rebaudiozid și sunt de 250-300 de ori mai dulci decât zaharoza, stabili la căldură, au un pH stabil și nu sunt fermentabili.

Structura exactă a agliconei și a glicozidei a fost publicată în 1955.

La începutul anilor 1970, Japonia a început să cultive stevia ca alternativă la îndulcitorii artificiali precum ciclamatul și zaharina, care erau suspectați a fi cancerigeni. Frunzele plantei, extractul apos din frunze și steviozidele purificate sunt utilizate ca îndulcitori. De când firma japoneză Morita Kagaku Kogyo Co., Ltd. a produs primul îndulcitor comercial pe bază de stevia în Japonia în 1971,[14] japonezii au folosit stevia în produse alimentare, băuturi răcoritoare (inclusiv Coca Cola),[15] și pentru uz alimentar. Japonia consumă în prezent mai multă stevia decât orice altă țară, stevia reprezentând 40% din piața îndulcitorilor.[16]

Astăzi, stevia este cultivată și utilizată în alimente în alte părți ale Asiei de Est, inclusiv în China (din 1984), Coreea, Taiwan, Thailanda și Malaezia. De asemenea, poate fi găsită în Saint Kitts și Nevis, în anumite părți ale Americii de Sud (Brazilia, Columbia, Peru, Paraguay și Uruguay) și în Israel. China este cel mai mare exportator mondial de steviozidă.

Speciile de stevie se găsesc în sălbăticie în habitate semiaride, de la pajiști până la terenuri montane. Acestea produc semințe, dar doar un procent mic dintre ele germinează. Plantarea de stevie clonată este o metodă de reproducere mai eficientă.

Medicina populară și cercetarea

Timp de secole, popoarele Guaraní din Paraguay au folosit stevia, pe care au numit-o ka'a he'ê („plantă dulce”), ca îndulcitor în yerba mate și ceaiuri medicinale cardiotonice.[17] Cercetările actuale au evaluat efectele acesteia asupra obezității[18] și hipertensiunii arteriale.[19][20] Stevia are un efect neglijabil asupra glicemiei. și poate chiar crește toleranța la glucoză;[21] poate fi util ca îndulcitor natural pentru diabetici și pentru alte persoane care urmează diete controlate pe bază de carbohidrați.