Semințe de glicină (Wisteria sinensis)

Semințe de glicină (Wisteria sinensis)

Preț pentru pachet de 5 sau 10 semințe.

Wisteria (scrisă și Wisteria sau Wysteria) este un gen de plante cu flori din familia mazărei, Fabaceae, care include zece specii de viță de vie cățărătoare lemnoasă, originare din estul Statelor Unite și din China, Coreea și Japonia. Unele specii sunt plante ornamentale populare, în special în China și Japonia. O plantă acvatică cu flori cu denumirea comună wisteria sau „wisteria de apă” este de fapt Hygrophila difformis, din familia Acanthaceae.

Descriere

Vița de glicină se cațără prin înfășurarea tulpinilor lor fie în sensul acelor de ceasornic, fie în sens invers acelor de ceasornic, în jurul oricărui suport disponibil. Se pot cățăra până la 20 m deasupra solului și se pot întinde 10 m lateral. Cea mai mare viță de glicină cunoscută din lume se află în Sierra Madre, California, măsurând peste 1 acru (0,40 ha) și cântărind 250 de tone. Plantată în 1894, este din soiul de lavandă chinezească.

Frunzele sunt alterne, lungi de 15 până la 35 cm, penate, cu 9 până la 19 foliole. Florile sunt produse în raceme pendulare lungi de 10 până la 80 cm, similare cu cele ale genului Laburnum, dar sunt violete, violete, roz sau albe. Frunzele nu prezintă galben. Înflorirea are loc primăvara (chiar înainte sau când frunzele se deschid) la unele specii asiatice și la mijlocul sau sfârșitul verii la speciile americane și la W. japonica. Florile unor specii sunt parfumate, în special la Wisteria chinezească. Semințele sunt produse în păstăi similare cu cele ale Laburnum și, la fel ca semințele acestui gen, sunt otrăvitoare.

Glicina este o plantă extrem de rezistentă, considerată o specie invazivă în multe părți ale SUA, în special în sud-estul Statelor Unite, datorită capacității sale de a depăși și sufoca alte specii de plante native.

Speciile de glicină sunt folosite ca plante alimentare de către larvele unor specii de lepidoptere, inclusiv de glicina cu coadă brună.

Cultivare

Glicina, în special Wisteria sinensis, este foarte rezistentă și cu creștere rapidă. Poate crește în soluri de calitate destul de slabă, dar preferă solul fertil, umed și bine drenat. Se dezvoltă bine în plin soare. Glicina poate fi propagată prin butași de lemn de esență tare, butași de lemn de esență moale sau semințe. Cu toate acestea, exemplarele cultivate din semințe pot avea nevoie de decenii pentru a înflori; din acest motiv, grădinarii cultivă de obicei plante care au fost pornite din butași înrădăcinați sau soiuri altoite despre care se știe că înfloresc bine.[necesită citare] Un alt motiv pentru care nu înflorește poate fi excesul de îngrășăminte (în special azot). Glicina are capacitate de fixare a azotului (furnizată de bacteriile Rhizobia din nodulii rădăcinii) și, prin urmare, plantele mature pot beneficia de adaos de potasiu și fosfat, dar nu și de azot. În cele din urmă, glicina poate fi reticentă în a înflori deoarece nu a ajuns la maturitate. Maturarea poate necesita doar câțiva ani, ca în cazul glicinei din Kentucky, sau aproape douăzeci, ca în cazul glicinei chinezești. Maturarea poate fi forțată prin abuzul fizic al trunchiului principal, tăierea rădăcinilor sau stresul cauzat de secetă.

Glicina poate crește într-o movilă atunci când nu este susținută, dar este cea mai bună atunci când este lăsată să se cațere pe un copac, o pergolă, un zid sau o altă structură de susținere. Indiferent de caz, suportul trebuie să fie foarte robust, deoarece glicina matură poate deveni extrem de puternică, cu trunchiuri și tulpini groase cât încheietura mâinii. Acestea vor rupe cu siguranță grilajele, vor zdrobi stâlpii subțiri de lemn și pot chiar strangula copacii mari. Glicina lăsată să crească pe case poate provoca daune jgheaburilor, burlanelor și structurilor similare. Racemele sale pendulare se văd cel mai bine de jos.

Florile de glicină se dezvoltă în muguri aproape de baza creșterilor din anul precedent, așa că tăierea lăstarilor laterali până la puținii muguri bazali la începutul primăverii poate îmbunătăți vizibilitatea florilor. Dacă se dorește controlul dimensiunii plantei, lăstarii laterali pot fi scurtați la o lungime cuprinsă între 20 și 40 cm la mijlocul verii și înapoi la 10 până la 20 cm toamna. Odată ce planta are câțiva ani, o formă relativ compactă, cu înflorire liberă, poate fi obținută prin tăierea noilor cârcei de trei ori în timpul sezonului de creștere; în iunie, iulie și august, pentru emisfera nordică. Florile unor soiuri sunt comestibile și pot fi chiar folosite pentru a face vin. Altele sunt considerate toxice. Se recomandă insistent identificarea atentă de către un expert înainte de a consuma această plantă sau orice altă plantă sălbatică.

Taxonomie

Botanistul Thomas Nuttall a spus că a numit genul Wisteria în memoria Dr. Caspar Wistar (1761–1818).[1][2] Întrebat ulterior despre ortografie, Nuttall a spus că este pentru „eufonie”, dar biograful său a speculat că ar putea avea legătură cu prietenul lui Nuttall, Charles Jones Wister, Sr., din Grumblethorpe, nepotul comerciantului John Wister.[3] (Unele surse din Philadelphia afirmă că planta este numită după Wister.)[4] Deoarece ortografia este aparent intenționată, Nu există nicio justificare pentru schimbarea numelui genului conform Codului Internațional de Nomenclatură Botanică.[5] Cu toate acestea, unii scriu numele comun al plantei „wistaria”, iar Fowler este în mod decisiv pentru ortografia „wistaria”.

Analizele genetice arată că Callerya, Afgekia și Wisteria sunt cele mai apropiate rude una ale celeilalte și destul de diferite de ceilalți membri ai tribului Millettieae. Ambele au opt cromozomi.

În cultură

Fuji Musumè (藤娘?) sau Fecioara Glicină este un subiect Otsu-e (pictură populară japoneză din Ōtsu, Shiga) despre care se crede că a fost inspirat de dansuri populare. Aceste picturi erau adesea vândute ca amulete de noroc pentru căsătorii. Fuji Musumè este, de asemenea, un dans Kabuki clasic faimos.

În romanul Barbarei Kingsolver, „Copacii de fasole”, Turtle se referă la vița de glicină drept „copaci de fasole”, deoarece păstăile de flori pre-înflorite au formă de fasole. Mai târziu, ea și Taylor află că glicina este o leguminoasă (adică face parte din familia fasolei) și că glicina și alte leguminoase se angajează în relații simbiotice, la fel cum fac și personajele cărții.

În „Glicina uriașă” de Charlotte Perkins Gilman, planta devine atât un semn de virilitate („Crește bine, această viță mi-ai adus-o pe corabie, soțule.”), cât și un semn de distrugere. O fiică are un copil în afara căsătoriei, iar părinții ei plănuiesc să o ducă înapoi în țara de origine, dând copilul într-un oraș local. Fiica aude acest lucru și, în cele din urmă, îneacă copilul. Fie se spânzură de rădăcinile de glicină care cresc în subsol, fie o strangulează și o ucid; povestea nu este clară.